CUPRINS:
1. Introducere
2. Originile Homosexualității
3. Logica Evoluționistă a Homosexualității
4. Sănătatea Mintală
5. Este Homosexualitatea o Boală?
6. Terapia de conversie
7. Dezvoltarea Psihologică a Copiilor Crescuți în Cupluri de Același Sex
8. Concluzii
Creierul uman, la fel ca restul organismului, este un produs al selecției naturale și sexuale, a cărui funcție este rezolvarea problemelor adaptative în mediul ancestral (Confer et al., 2010; Buss, 2015; Dennett, 2017) – lucru necontroversat în mainstream-ul științific (vezi, de pildă, manualele de introducere în psihologie: Cacciopo & Freberg, 2015; Ciccarelli & White, 2014; Gazzaniga, Heatherton & Halpern, 2015; King, 2013; Lilienfeld, Lynn & Namy, 2017; Nevid, 2012; Schacter, Gilbert, Nock & Wegner, 2016; vezi Griggs & Jackson, 2013).
Oricine familiarizat cu teoria evoluției cunoaște faptul că nu trebuie să te reproduci în mod direct pentru a contribui la replicarea genelor. Este important să ne asumăm perspectiva „genei egoiste” (Dawkins, 1976). În literatură, de la articolul seminal al lui W. D. Hamilton (1964), se vorbește despre fitness-ul incluziv – rudele au gene în comun, iar o persoană poate contribui la replicarea (indirectă) cu succes a genelor printr-un avantaj pe care îl conferă rudelor care se reproduc, chiar dacă el sau ea însăși nu se reproduce.
Unul dintre mecanisme este altruismul față de semeni („kin altruism”), descris de E. O. Wilson (1975). S-a formulat, de exemplu, ipoteza conform căreia persoanele homosexuale, chiar dacă nu se reproduc în mod direct (și nu pentru că ar fi infertile!), totuși investesc în copiii rudelor semnificativ mai mult decât rudele heterosexuale, având grijă de copii, oferindu-le bani și efectuând alte gesturi altruiste. Deși plauzibilă, ipoteza a fost, în linii mari, infirmată – generozitatea rudelor este comparabilă, indiferent de orientarea sexuală (vezi Confer et al., 2010).
Un alt mecanism mult mai bine susținut este ipoteza pleiotropiei antagoniste. Simplu spus, unele gene sunt responsabile de mai multe trăsături (de aici „pleiotropie”), iar o trăsătură este benefică, însă cealaltă detrimentală pentru fitness (de aici „antagonistă”), dar raportul dintre cele două este totuși, în cele din urmă, avantajos din punctul de vedere al replicării genelor, din moment ce pleitropia antagonistă a fost selectată natural. Exemplul celebru este al genelor care simultan potențează reproducerea în partea timpurie a vieții, dar și accelerează îmbătrânirea (Williams, 1957) – totuși, avantajul contrabalansează dezavantajul în ceea ce privește replicarea genelor.
Similar, se acumulează dovezi (Iemmola & Ciani, 2009) care arată că rudele de gen feminin ale bărbaților homosexuali sunt mai fertile. Probabil că aceste gene cresc „apetitul” pentru sexul masculin, iar atunci când ajung într-un organism masculin, acestea este mai probabil să fie homosexual, deci foarte probabil să nu se reproducă, dar când ajung într-un organism feminin, sporește fertilitatea și contrabalansează reproducerea scăzută a bărbaților homosexuali.
Încă nu este clar dacă homosexualitatea este o adaptare sau un produs secundar (Confer et al., 2010), însă cert este că acest „paradox darwinian” începe să fie rezolvat de cercetări mai recente6.
- „Această provocare a transformat teoria lui Hume din interior. Hume a cedat, pentru că nu și-a putut imagina cum altceva decât un Inventator Inteligent ar putea fi cauza adaptărilor pe care cu toții le putem observa. Sau, mai exact, Philo, cel închipuit de Hume, și-a imaginat mai multe alternative, dar Hume nu avea cum să ia în serios aceste idei. Darwin a descris modul în care Inventatorul Neinteligent ar putea produce aceste adaptări pe o perioadă foarte îndelungată de timp și a demonstrat că multe dintre etapele intermediare care ar fi fost necesare în cadrul acestui așa-zis proces au avut loc cu adevărat. Acum, provocarea imaginației a fost inversată: având în vedere toate indiciile procesului istoric pe care Darwin l-a descoperit – toate însemnele pensulei, ai putea spune –, ar putea cineva să-și imagineze cum orice alt proces decât selecția naturală ar fi putut produce toate aceste efecte? Atât de desăvârșită a fost această inversare a răspunderii de a aduce dovezi, încât oamenii de știință s-au văzut puși într-o situație similară cu imaginea în oglindă a teoriei lui Hume. Atunci când se confruntă, la prima vedere, cu o critică puternică și incontestabilă la adresa selecției naturale […], ei raționează după cum urmează: Nu îmi pot (încă) da seama cum să resping această critică sau cum să o depășesc, dar din moment ce nu-mi pot imagina cum altceva decât selecția naturală ar putea fi cauza efectelor, va trebui să presupun că obiecția este falsă; o selecție naturală trebuie să fie suficientă pentru a explica efectele” (Dennett, 2017).
