SHARE

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on twitter
Share on email

Originile Homosexualității

Homosexualitate

CUPRINS:

1. Introducere
2. Originile Homosexualității
3. Logica Evoluționistă a Homosexualității
4. Sănătatea Mintală
5. Este Homosexualitatea o Boală?
6. Terapia de conversie
7. Dezvoltarea Psihologică a Copiilor Crescuți în Cupluri de Același Sex
8. Concluzii

Apariția homosexualității se plasează încă pe un teren extrem de controversat și, din nefericire, contaminat de ideologie. Pe de o parte, răspunsul „politic corect” este că homosexualitatea este înnăscută. Pe de altă parte, multe persoane conservatoare o consideră dobândită.

 

Realitatea însă este mult mai complexă de atât. Disputa ereditate vs. mediu nu mai este astăzi de actualitate în științele comportamentale, după cum se accentuează și în manualele de referință internațională (Griggs & Jackson, 2013) de introducere în psihologie (de exemplu, Cacciopo & Freberg, 2015; Ciccarelli & White, 2014; Gazzaniga, Heatherton & Halpern, 2015; King, 2013; Lilienfeld, Lynn & Namy, 2017; Nevid, 2012; Schacter, Gilbert, Nock & Wegner, 2016).

 

Înainte de a aborda mai specific orientarea sexuală, să înțelegem cadrul mai general.

 

Cercetarea (de exemplu, Bouchard & McGue, 2003; Halldorsdottir & Binder, 2017; Hatemi et al., 2014; Manuck & McCaffery, 2014; Pinker, 2016; Plomin, 2014; Plomin, DeFries, Knopik & Neiderhiser, 2013; Polderman, 2015) ne arată că absolut toate atributele psihologice (trăsăturile de personalitate, stilul de atașament, inteligența și creativitatea, motivația de învățare, religiozitatea, atitudinile și valorile, tulburările mintale etc.) sunt produsul interacțiunii dintre ereditate (i.e. gene) și factori de mediu (de exemplu, evenimentele de viață). Pentru detalii, vezi De ce semanam cu parintii: mediul sau genele/ereditatea?.

 

Niciun atribut psihologic nu depinde în totalitate de gene sau de mediu. Astfel spus, nu este nici exclusiv înnăscut, nici exclusiv învățat, iar ereditatea și învățarea nu se exclud reciproc. De exemplu, prin moștenirea genetică a speciei, avem precondițiile necesare (i.e. arhitectura cognitivă) pentru a deprinde limbajul (Pinker, 2007), precondiții pe care alte specii nu le au. Maimuțele au anatomia vocală necesară pentru a vorbi, dar nu au controlul neuronal necesar pentru a putea vorbi.

 

După cum punctam anterior, genele, în marea majoritate a cazurilor, nu sunt un destin implacabil, ci constau în tendințe, predispoziții sau înclinații. Nu au un efect determinist, ci probabilist.

 

Cele patru legi ale geneticii comportamentale5 (Turkheimer, 2000; Chabris, 2015) (pentru detalii, vezi: De ce semanam cu parintii: mediul sau genele/ereditatea?), care fac parte din top 10 cel mai bine replicate studii de genetică comportamentală (Plomin et al., 2016; vezi sumarizarea în limba română) sunt următoarele:

 

  1. a) toate atributele psihologice sunt parțial eritabile, adică parte din diferențele psihologice dintre oameni sunt date de diferențe genetice între ei;

 

  1. b) a crește în aceeași familie („shared environment”) are un efect mai mic asupra atributelor psihologice decât genele moștenite;

 

  1. c) un procent considerabil al diferențelor dintre oameni în termeni de atribute psihologice nu este explicat nici de gene, nici de mediul în comun (de exemplu, parenting-ul), ci de mediul unic fiecărui frate, neîmpărtășit cu celălalt frate („non-shared environment”), adică mediile (de pildă, anturajele, facultatea și locul de muncă) în care unul dintre frați se implică, dar nu și celălalt;

 

  1. d) nu există o genă unică asociată unui atribut psihologic (de exemplu, nu există o genă a inteligenței ori a sociabilității – nici măcar a înălțimii!), ci mai multe gene contribuie împreună, fiecare în parte având un efect mic; trăsăturile umane sunt poli- sau chiar omnigenice (Boyle et al., 2017).

 

Revenind la orientarea sexuală, studiile gemelare, care compară gemenii crescuți împreună cu gemenii crescuți separat, arată că, în măsura în care oamenii diferă sub raportul orientării sexuale, acest lucru este explicat aproximativ 30% de diferențele genetice dintre oameni; altfel spus, eritabilitate este de 30% (Bailey et al., 2016).

 

Pentru mai multe despre studii care pun în evidență markeri genetici, vezi Bailey et al. (2016), Sanders et al. (2015) și Mustanski, Chivers & Bailey (2002).

 

Există câteva linii de cercetare care susțin influența expunerii prenatale la hormoni asupra orientării sexuale. În primul rând, studii pe animale de laborator arată că manipularea experimentală a testosteronului influențează comportamentul sexual (Bailey et al., 2016).

 

În al doilea rând, într-un studiu recent publicat, în care cercetătorii au utilizat peste 35,000 de poze de profil ale unor oameni care se identificau drept hetero- sau homosexuali, algoritmul a reușit să distingă cu o acuratețe de 91% bărbații heterosexuali de bărbații homosexuali în funcție de caractersisticile feței (Kosinski, 2017). Rezultatele sunt importante, având în vedere faptul că hormonii (de exemplu, testosteronul) influențează atât aspectul facial, cât și variabile psihologice.

 

O meta-analiză pe ultimii 25 de ani susține robust efectul de ordine (Blanchard, 2017). Să-l ilustrăm prin următorul scenariu – dacă un cuplu are doi băieți și se naște și un al treilea, acesta este mai probabil să fie homosexual. Cu fiecare sarcină, cel puțin în cazul băieților, crește progresiv șansa ca frații mai mici să fie homosexuali, ceea ce sugerează influența factorilor hormonali, alături de rolul epigeneticii.

 

Factorii de „contagiune socială” adesea invocați pentru a explica homosexualitatea (de exemplu, a fi crescut de părinți gay) sunt cel mai slab susținuți dintre factorii propuși (vezi Bailey, 2016). Perspectiva este de la bun început viciată și dubitabilă (ca orice altă perspectivă reducționistă, fie ea genetică, socială etc.), pentru că asumă o explicație simplistă, care supralicitează o anumită categorie de factori cauzali.

 

Una dintre explicațiile sociale este că abuzul în copilărie ori adolescență cauzează homosexualitatea. Este adevărat că cele două corelează pozitiv (vezi Bailey, 2016), dar după cum este bine știut, corelația nu este totuna cu cauzalitatea – consumul de înghețată și înecul, de asemenea, corelează, fără a fi în relație cauzală (explicația este, evident, anotimpul).

 

Nonconformismul de gen în copilărie, care este un predictor al homosexualității la vârstă adultă, este un factor de risc pentru a fi agresat. Nu de puține ori relatează, de exemplu, băieți gay că, la școală, la liceu, erau bătuți, hărțuiți („bullied”), insultați („Fetițo!”) sau discriminați (vezi „coming-out”-ul unui vlogger român). Alternativ, explicația ar putea consta în subraportarea abuzului de către persoane heterosexuale și/sau supraraportarea abuzului de către persoane homosexuale. Oricare ar fi însă explicația (sau explicațiile), ideea că abuzul cauzează în mod direct și cert homosexualitatea pare cel puțin pripită, dacă nu chiar implauzibilă.

 

O altă ipoteză este că bărbații gay au avut tați distanți și mame dominante. Din nou, este o ipoteză de la bun început dubitabilă, având în vedere rezultatele experimentale ale geneticii comportamentale, mult mai robuste științific decât speculațiile psihanalitice vetuste. În plus, într-un studiu în care s-a verificat asocierea dintre orientarea sexuală a copilului și relația cu părinții, dar a fost inclus în ecuație și controlat statistic nonconformismul de gen, asocierea dintre orientarea sexuală și relația cu părinții devine foarte slabă ori nulă (vezi Bailey, 2016).

 

De asemenea, relația poate fi foarte ușor răsturnată. Asumăm că părinții au un rol activ asupra copiilor, iar copiii sunt pasivi, însă și felul în care se comportă copilul influențează felul în care se comportă părintele cu el. Cum copiii care, ulterior, devin adulți homosexuali, tind să manifeste unele comportamente și interese asociate tradițional mai degrabă cu sexul opus, acest nonconformism de gen poate crea tensiuni în relația cu părinții, mai ales cu tații – în general, bărbații sunt mai intoleranți față de homosexualitate și nonconformismul de gen decât femeile (Herek & McLemore, 2013), ceea ce poate contribui la interacțiuni negative cu părinții, în mod special cu tații.

 

„Ipoteza potrivit căreia relațiile patologice părinte-copil cauzează homosexualitatea a fost testată în puține studii științifice, niciunul recent” (Bailey, 2016).

 

O altă serie de cazuri – din motive etice, nu s-ar putea rula experimente riguroase – arată că ipotezele privind influențele sociale asupra orientării sexuale nu sunt convingătoare. În câteva cazuri nefericite, băieți care se născuseră cu malformații ale penisului sau și-l pierduseră în urma unor accidente au fost crescuți apoi ca fete. Niciuna dintre cele două condiții nu afectează androgenii prenatali. În ciuda acestei „reasignări de gen”, toți bărbații, la vârstă adultă, sunt heterosexuali, ceea ce pune la îndoială ipoteza care mizează substanțial pe rolul educației.

 

Autorii recenziei remarcă (Bailey, 2016): „Dacă nu poți determina un bărbat să devină atras de alți bărbați, tăindu-i penisul în copilărie și crescându-l ca o fată, atunci ce altă intervenție psihologică ar fi plauzibil să aibă efect? Aceste cazuri sunt argumente puternice cu privire la faptul că, la bărbați, orientarea heterosexuală este cel puțin parțial stabilită deja înainte de naștere. Iar dacă orientarea heterosexuală este atât de greu de alterat după naștere, nu e niciun motiv de îndoială că același lucru este valabil și pentru orientarea homosexuală.”

 

Vom reveni ulterior și la celebrul studiu al lui M. Regnerus din 2012, alături de alte studii care concluzionează că a avea părinți de același sex este toxic pentru copil și le influențează inclusiv orientarea lor sexuală.

 

În lumina stadiului actual al cunoașterii, atestat de manualele de referință internațională de introducere în psihologie (Cacciopo & Freberg, 2015; Ciccarelli & White, 2014; Gazzaniga, Heatherton & Halpern, 2015; King, 2013; Lilienfeld, Lynn & Namy, 2017; Nevid, 2012; Schacter, Gilbert, Nock & Wegner, 2016; vezi Griggs & Jackson, 2013), orientarea sexuală, ca orice alt atribut psihologic complex (de exemplu, personalitatea, inteligența), nu este produsul unui singur factor; la baza ei stau multiple influențe, precum factorii genetici, hormonali și de mediu (dar nu neapărat sociali).

 

Pentru o sumarizare și cântărire a diverselor linii de cercetare relevante pentru ipoteza socială vs. non-socială, vezi recenzia menționată anterior (Bailey, 2016).

 

Întrebarea „de unde vine homosexualitatea?”, apreciem, este mai puțin relevantă decât este portretizată. Nu este automat „bună” dacă este „genetică”, respectiv „rea” dacă este dobândită.

 

În plus, dacă ne punem problema în ce măsură este o alegere, este importantă o nuanțare. Să luăm un exemplu. Putem alege să cumpărăm înghețată cu vanilie, dar nu putem alege să ne dorim sau să ne placă înghețata cu vanilie. Similar, persoanele homosexuale doresc relații cu persoane de același sex și pot alege să se angajeze sau nu în asemenea relații, dar nu-și pot dori să nu-și mai dorească relații cu alte persoane de același sex.

 

Similar, persoanele heterosexuale pot alege să aibă relații cu persoane de sex opus, în acord cu dorințele lor, dar nu-și pot dori să dorească persoane de sex opus.

  1. Genetica comportamentală „descurcă relațiile încâlcite dintre aceste variabile [ereditate și mediu]”. Compară, de exemplu, în ce măsură se aseamănă, respectiv diferă gemenii crescuți împreună de gemenii crescuți separat, comparându-i eventual cu copiii fără legătură de sânge, dar adoptați și crescuți împreună.

 

Poate doar descoperi dacă și în ce măsură diferențele dintre oameni se datorează eredității, însă domeniul de cercetare în care se studiază mai specific care gene sunt implicate poartă denumirea de genetică moleculară – sunt două domenii de cercetare înrudite, dar separate.

 

Cu alte cuvinte, nu este necesar să știm exact care gene sunt implicate (de exemplu, în orientarea sexuală) pentru a afirma că ereditatea este un factor explicativ. Un asemenea raționament ar confunda logica geneticii comportamentale (există influențe genetice?) cu logica geneticii moleculare (care gene specifice?).

Victor Bohuș

Victor Bohuș

Victor este psiholog și psihoterapeut cognitiv-comportamental, absolvent al Facultății de Psihologie și Științele Educației, Universitatea București și al masteratului de Psihologie clinică, consiliere psihologică și psihoterapie din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.

Alte articole