Trist sau depresiv? Speriat sau fobic? Consumator sau dependent de alcool? Dacă vă este greu să fixați uneori o limită între stările, gândurile și acțiunile normale și cele care sunt semne ale problemelor de sănătate mintală, aveți o dilemă destul de întâlnită.
DSM, unul dintre manualele cele mai utilizate care descrie și clasifică tulburările mintale, oferă și indicii cu ajutorul cărora putem să facem această diferență (Stein et al., 2010). Conform acestui ghid, o problemă de sănătate/ tulburare mintală este stresantă și împiedică persoana să își desfășoare viața în mod normal pe unul sau mai multe planuri. De asemenea, nu este considerată tulburare apariția unei reacții proporționale și așteptate la o situație, de pildă, tristețea în cazul decesului unei persoane dragi.
Rămân totuși motive pentru care confuzia se păstrează.
Încadrarea în diagnostic – prezența/ absența unui simptom sau utilizarea unor criterii progresive? Unde tragem linia?
Tulburările sunt, în astfel de manuale, văzute ca grupuri de reacții și comportamente care apar împreună (sindroame) și se separă de alte grupuri (Rodríguez-Testal, Senín-Calderón, & Perona-Garcelán, 2014;). Prin urmare, atunci când reacțiile luate în considerare diferă chiar cu foarte puțin, și încadrarea în diagnostic și gravitatea afectării se pot schimba, lucru constatat de pildă, în cazul tulburării de stres post-traumatic (Hafstad, Thoresen, Wentzel-Larsen, Maercker, & Dyb, 2017), a dependențelor (Weinstock, April, & Kallmi, 2017) sau a colecționării compulsive (Nordsletten & Mataix-Cols, 2012). În acest context, micile diferențe au poate un impact nejustificat de mare asupra persoanelor implicate, ducând fie la supradiagnosticări (rezultate fals pozitive) fie la ignorarea clienților care au reală nevoie de ajutor (rezultate fals negative). Există și un alt mod de a vedea lucrurile care face ca granița dintre normal și anormal să fie greu de stabilit. Putem vedea o anumită stare/reacție care ne interesează fie ca prezentă sau absentă, fie ca situându-se pe o linie continuă care pleacă de la un nivel normal și merge spre un nivel patologic. Există dovezi că depresia (Hankin, Fraley, Lahey, & Waldman, 2005) dependența de alcool (Saha, Chou, & Grant, 2006) și chiar tulburările care conțin halucinații și delir (Baumeister, Sedgwick, Howes, & Peters, 2017; Johns & van Os, 2001) sunt mai ușor de înțeles în acest ultim mod, pe un continuum, în funcție de gradul de afectare.
Luând o situație ca exemplu, credințele în fenomene paranormale pot fi văzute ca normale, dar delirul legat de faptul că sunt trimis să evit sfârșitul lumii ține de o tulburare mintală de tip psihotic. O asemenea abordare este de multe ori legată de încercarea de a stabili dacă o persoana este bolnavă sau nu mai degrabă prin întrebări/criterii progresive decât prin bifarea de simptome (Batterham et al., 2013).
Multe tulburări psihologice au simptome comune. Ce facem cu asta?
Există de asemenea tendința de a identifica puncte comune în mai multe tulburări pe baza unor dovezi și de a trata mai degrabă aceste puncte comune (de pildă frică exacerbată și evitarea repetată a unor situații sau stări în mai multe tulburări de anxietate) decât o tulburare anume (Norton & Paulus, 2017; Samtani & Moulds, 2017; Siddaway, Taylor, Wood, & Schulz, 2015; Sloan et al., 2017). Chiar dacă acest mod de lucru face sensibilă deosebirea dintre normal și anormal, a trata mai degrabă aceste puncte comune este o abordare concretă ce se poate apropia mai mult de realitate și poate chiar să reducă din prejudecățile legate de persoanele cu depresie sau schizofrenie (Schomerus et al., 2016).
Partea bună este că există repere din viața de zi cu zi care pot ajuta o persoană să identifice o posibilă problemă mintală și să apeleze la ajutor. Multe dintre aceste repere rămân valabile la vârste și în culturi foarte diferite și includ, printre altele, probleme de atenție sau de gândire, retragere sau îngrijorare repetată, lipsa de interes pentru activități, stări de rău fizic inexplicabile, agresivitate și încălcare de reguli în dauna altor persoane (Achenbach, Ivanova, & Rescorla, 2017).
În ansamblu, nu doar prezența/absența unor manifestări este importantă în evaluarea sănătății noastre mintale, ci și gradul și durata în care ne este afectată capacitatea de a ne descurca în viața de zi cu zi și de a interacționa cu cei din jur. Sănătatea mintală include și aspecte pozitive ca autonomia, acceptarea de sine sau existența scopurilor în viață (Keyes, 2005; Westerhof & Keyes, 2010) ceea ce înseamnă că putem acționa pentru a fi cât mai sănătoși, pentru a spori lucrurile care merg bine în viața noastră, nu doar în direcția evitării unor simptome neplăcute.
Voi ce faceți pentru sănătatea voastră mintală?
